”Oamenii se folosesc unii de alții
Ca leac pentru durerea lor. Se pun unul pe altul
pe răni existențiale,
pe ochi, pe sex pe gură și în palma deschisă.
Se țin unul pe altul strâns și nu vor să-și dea drumul.” YEHUDA AMICHAI
SENSUL VIEȚII
Pentru noi, cei care căutăm sensul vieții:
”Suntem creaturi care caută sensul, care trebuie să facă față neplăcerii de a fi fost aruncate într-un univers lipsit de sens. Și apoi, pentru a evita nihilismul, trebuie să ne asumăm o sarcină dublă. Mai întâi inventăm un proiect cu semnificație vitală, destul de solid pentru a sprijini o viață. Apoi trebuie să ne străduim să uităm actul nostru de inventare și să ne convingem că n-am inventat, ci am descoperit proiectul cu semnificație vitală, că acesta are o existență independentă ”undeva afară”.” IRVIN D. YALOM – MAMA ȘI SENSUL VIEȚII
RELAȚIA BĂRBATULUI-COPIL CU FEMEIA-MAMĂ (SAU SINDROMUL PETER PAN ȘI SINDROMUL WENDY)
Peter Pan este, știm cu toții din celebrele desene animate, băiețelul care refuză să crească și care se refugiază pe insula Neverland.
Lumea actuală este plină de bărbați Peter Pen, bărbați care refuză, la nivel emoțional, să crească. Nu-i vedem zburând de colo-colo, însă îi putem recunoaște cu ușurință după comportamentul imatur și iresponsabil, deloc în conformitate cu vârsta pe care o au. Un asemenea bărbat are un farmec aparte și știe cum să joace rolul cuceritorului. Vrea să fie iubit, răsfățat, întotdeauna în centrul atenției. Dar are și multe defecte. Este extrem de imatur, fuge de angajamente și responsabilități, indiferent de forma pe care o pot lua acestea și dorește să se bucure la nesfârșit de viață, de burlăcie, de libertate, de Iubire.
Peter Pan are nevoie de o femeie care să îi prelungească copilăria până la adânci bătrâneți. Și ea există. Se numește Wendy.
Lumea actuală este plină de femei Wendy. Ele își doresc să îi ajute pe ceilalți, să fie dorite, să ajungă indispensabile. Pentru ele, a fi iubit înseamnă a fi indispensabil. Fac orice să le fie celorlalți pe plac. Se scuză încontinuu și singurul lor scop este să le ușureze viața persoanelor apropiate. „Fără mine nu o să se descurce”… este ceea ce gândește frecvent. Poate deveni excesiv de posesivă, ridicându-se singură la rang de eroină și de martiră: “câte nu fac pentru bunul mers al relației”…
Atât Wendy, cât și Peter Pan au nevoie de vindecare. O relație sănătoasă de iubire nu se poate baza pe nevoi emoționale greșite, ea nu se poate clădi pe codependență. Peter Pan trebuie să crească! Iar Wendy trebuie să-I lase pe celălalt să devină ceea ce este: Adult!
Câte femei Wendy / câți bărbați Peter Pan ai întâlnit în drumul tău prin viață?
Atunci când ne retragem în cap…
Toți simțim lucruri în fiecare clipă a vieții noastre. Indubitabil!…
Dacă “simțim că nu simtim”, probabil că la un moment dat a fost prea mult pentru noi ce am simțit, așa că inconștient am ales atunci să “ne decuplăm” de senzații, de trăiri, de emoții. Am ales să nu mai fim în contact cu partea noastră care simte.
Ne-am retras, cumva, în cap… A fost modul corpului și al psihicului nostru de a se apăra de niște emoții devenite ele, în sine, un pericol.
Dacă ai multe momente în care “nu simți nimic”, înseamnă ca a fost nevoie, la un moment dat, să limitezi accesul… la tine.
Dar, ba da, ele mai dau navală din când în când, când devin puternice sau când “gardianul” nu mai e pe fază…
Da, Virginia, Moș Crăciun există!
În anul 1897, în oraşul New York, o fetiță pe nume Virginia, la cei 8 anişori ai ei, credea în Moş Crăciun din tot sufletul. Dar prietenii ei de joacă, cei cu câţiva ani mai mari, au râs de ea, au făcut glume pe seama ei şi a credinţei în Moş Crăciun. Virginia, cu sufletul rănit, s-a întors acasă şi a mers direct la tatăl ei care lucra în bibliotecă: „Tati, există Moş Crăciun?”. Tatăl ei, doctorul Phillip O’Hanlon, era un om ocupat. Ca să scape de aşa întrebare grea i-a spus: „Virginia, caută în ziarul The New York Sun. Dacă Moş Crăciun apare în ziar, ai dovada indiscutabilă că există”. Virginia a căutat în ziar, dar nu a găsit ce dorea. Aşa că, fără să stea pe gânduri, a scris o scrisoare ziarului.
„Dragă Dl Editor,
Am 8 ani. Unii dintre micuţii mei prieteni spun că Moş Crăciun nu există. Tati mi-a spus: «Dacă scrie în The Sun despre Moş Crăciun, atunci există!». Te rog, spune-mi adevărul, există Moş Crăciun?.
Virginia O’Hanlon 115 West 95th Street”.
Pacostea de a răspunde acestei întrebări nedorite a căzut pe capul jurnalistului Francis Church, care până la urmă a cedat şi a scris unul din cele mai frumoase articole publicate vreodată. Titlul: „Da, Virginia, Moş Crăciun există!”.
„Virginia, micuţii tăi prieteni se înșeală. Sunt influenţaţi de scepticismul epocii în care trăim. Ei cred doar ce văd cu proprii ochi. Ei cred că nimic nu poate exista dacă nu poate fi explicat prin judecata minţilor lor micuţe. Dar toate minţile, Virginia, fie ele de copii sau de oameni mari, sunt micuţe. În acest Univers vast, omul este doar o insectă, o furnică în intelectul său comparat cu măreţia lumii care ne înconjoară, comparat cu inteligenţa capabilă a înţelege adevărul şi cunoaşterea.
Da, Virginia, Moş Crăciun există! Există cu aceeaşi certitudine cu care există dragostea, generozitatea, dăruirea, iar acestea există din abundenţă în jurul nostru şi dau vieţii frumuseţe şi bucurie. Vai! Cât de tristă ar fi lumea fără Moş Crăciun! Ar fi la fel de tristă ca şi când nu ar exista fetiţe cu numele Virginia. Nu ar exista fantezie copilărească, nu ar exista poezie, dragoste, romantism care să ne uşureze traiul de zi cu zi. Nu ne-am mai bucura decât de ce simţim cu degetele sau vedem cu ochii. Lumina nemuritoare a copilăriei care bucură lumea s-ar stinge.
Să nu crezi în Moş Crăciun e ca şi cum nu ai mai crede în zâne! Dacă l-ai pune pe tatăl tău să plătească o armată de oameni care să îl pândească pe Moş Crăciun la fiecare coş de şemineu în seară de Crăciun, chiar dacă nimeni nu îl va vedea pe Moş Crăciun coborând pe coş, ce ai dovedi? Nimeni nu îl vede pe Moş Crăciun, dar acest lucru nu înseamnă că Moş Crăciun nu există. Cele mai adevărate lucruri pe lume sunt cele pe care nici copiii, nici oamenii mari nu le pot vedea. Ai văzut vreodată zâne dansând pe câmpie? Bineînţeles că nu, dar acest lucru nu este o dovada că zânele nu sunt acolo, pe iarbă, dansând. Nimeni nu poate vedea sau imagina toate minunăţiile care sunt nevăzute pe lume.
Poţi să rupi burtica păpuşii să vezi ce face zgomotul de plâns, dar nu dovedeşti nimic. Există un văl care desparte nevăzutul de realitatea zilnică, un văl pe care nici cel mai puternic om, nici măcar toţi oamenii cei mai puternici care au trăit vreodată adunaţi împreună nu l-ar putea destrăma. Doar credinţa, fantezia, poezia, dragostea, romantismul pot ridica un colţ al vălului, al cortinei, pentru a trage un pic cu ochiul la minunăţiile nevăzute ale lumii ascunse. Aceste lucruri nevăzute, oare, sunt adevărate? Ah, Virginia, nimic nu e mai adevărat şi mai statornic decât lucrurile nevăzute!
Să nu existe Moş Crăciun!? Doamne fereşte! Există, trăieşte, şi va trăi întotdeauna! Peste o mie de ani, Virginia, ba nu, peste de zece ori zece mii de ani de acum înainte, Moş Crăciun va continua să bucure inima copilăriei”.
Articolul a apărut în ziar în ziua de marţi 21 septembrie 1897. Şi a făcut înconjurul oraşului New York, apoi al Americii, apoi al lumii întregi.
Inima mea, încă, de copil în pieptul adultului de 40 de ani îi datorează lui Moș Crăciun toată magia de care se înconjoară an de an, în Decembrie. În seara aceasta, alături de puiul meu, m-am umplut de emoție, din nou! Mă înclin, mulțumesc, Moș Crăciun! Şi, da, Virginia, Moş Crăciun există!
DEPENDENȚA – TRATATĂ CU RESPECTUL CUVENIT UNEI SUFERINȚE
Suferința este un semnal de alarmă. Prin urmare, să-ți simți și să-ți recunoști suferința reprezintă primul pas al procesului de vindecare. Orice te împiedică să-ți simți durerea și să-i descoperi sursa este un act de negare. Este o încercare de a ignora nevoia sufletului de a fi vindecat. Toate dependențele/obsesiile sunt o formă de negare. Îți anesteziază durerea sau te ajută să scapi de ea. Atâta vreme cât ești dependent, nu simți profunzimea suferinței și nu ești motivat să o vindeci.
Trauma
Trauma, frumos surprinsa in cuvinte de James Baldwin: ” Experienta care distruge inocenta, dar te si conduce inapoi la ea.”
SCURTĂ EXPLICAȚIE A UNUI COMPORTAMENT CE CONDUCE CĂTRE UN BLOCAJ EMOȚIONAL
Dorim să împlinim așteptările celorlalți pentru că dorim să fim apreciați, recunoscuți, validați. Dacă înăuntrul nostru avem o lipsă foarte mare de apreciere și autoapreciere, dacă nu am fost apreciați în perioada copilăriei și de-a lungul vieții și, mai ales, dacă nu am învățat să ne autoapreciem, atunci vom învăța să cumpărăm această recunoaștere a propriei valori vânzând o mască.
Actul de a te dedica celuilalt doar în scopul de a nu fi respins și pentru a primi recunoașterea propriei valori, pe care, altfel, nu o putem simți singuri, poartă numele de „iubire compensatorie”.
„Iubirile compensatorii se trăiesc ca o imensă mistificare a relației. Oricâte eforturi s-ar face, oricâte atenții s-ar acorda, acestea vor sfârși în impasuri, în funduri de sac relaționale. Toate resursele de comunicare (…) se vor spulbera, vor sfârși în simple amăgiri, pentru că își greșesc ținta.” JACQUES SALOME
#numairezist
Unul din principiile inconștientului este: dacă reprimi o emoție, erupția ei va fi mai puternică și se va manifesta fie ca o boală, fie ca o cădere nervoasă. ”What we resist, persists”, spunea Carl Gustav Jung, care a studiat mecanismele de funcționare a inconștientului personal și colectiv.
#numairezist
Trei fețe ale aceluiași adevăr
Copilul râde:
„Înţelepciunea şi iubirea mea e jocul!”
Tânărul cântă:
„Jocul şi-nţelepciunea mea-i iubirea!”
Bătrânul tace:
„Iubirea şi jocul meu e-nţelepciunea!”
LUCIAN BLAGA – Trei fețe
Eu – Tu
Faptul esențial de a mă deschide către celălalt nu trebuie să mă facă să uit că am un Eu individual.
Faptul de a avea un Eu nu trebuie să mă facă să mă iluzionez că aș putea fi autosuficient.
Celălalt Eu, Tu adică, rămâne la fel de important pentru mine (Eu). Dinamica Eu-Tu este esențială pentru viață!
PASTILA 5 DE PSIHOLOGIE – FACTORI TERAPEUTICI ESENȚIALI ÎN TERAPIA DE GRUP
Terapia de grup ajută? Într-adevăr, o face! Multe cercetări convingătoare asupra rezultatelor terapiei demonstrează, fără echivoc, că terapia de grup este o formă de psihoterapie cu eficiență înaltă și este, cel puțin, egală cu psihoterapia individuală în capacitatea de a oferi clienților beneficii semnificative.
Cum ajută terapia de grup? Ea este un proces complex ce rezultă din interacțiunea a 11 factori terapeutici:
- Inocularea speranței – puterea așteptărilor mari îndreptate spre metodă, spre grup, spre terapeut, spre istoria de viață a fiecărui alt membru corelează semnificativ cu rezultatele pozitive ale terapiei. Avem nevoie de speranță pentru a merge mai departe.
- Universalitatea – infirmarea sentimentului nociv de unicitate în nenorocirea sa al unui client este o puternică sursă de ușurare. În grup, clienții pot vedea că și alții ca ei trec prin aceleași probleme ca și ei.
- Transmiterea informațiilor – deseori, grupurile sunt cadrul în care se vehiculează informații de interes pentru membrii acestora, pe lângă sprijinul mutual oferit de fiecare membru în parte tuturor celorlalți.
- Altruismul – în grup, membrii câștigă oferind, nu doar primind ajutor, atunci când realizează că au fiecare din ei ceva valoros de oferit. Poate mult timp s-au considerat poveri pentru cei din jur, însă experiența descoperirii faptului că și ei pot fi importanți pentru alții este reconfortantă și revigorează stima de sine. Terapia de grup este unica terapie ce oferă clienților oportunitatea de a aduce un beneficiu celorlalți: membrii grupului își oferă sprijin, reasigurări, înțelegere și împărtășesc probleme similare unul cu altul. Deasemenea, terapia de grup încurajează versatilitatea rolurilor, cerând clienților să oscileze între rolul celui care primește și rolul celui care oferă ajutor. Câteodată membrii amintesc explicit sprijinul pe care îl oferă, în verbalizări, alteori simplul fapt de a fi prezenți permite colegilor de grup să evolueze, ca rezultat al unei relații facilitante, de susținere. Prin experiența altruismului, membrii grupului învață direct că au obligații față de cei de la care doresc să primească ajutor.
- Recapitularea corectivă a grupului primar familial – grupul de terapie se aseamănă cu o familie: există figuri parentale, figuri de tipul frați, dezvăluiri personale profunde, emoții puternice și o intimitate profundă, precum și sentimente de ostilitate și competiție. Dacă terapeutul este văzut ca o figură parentală, el va atrage reacții asociate cu figurile parentale din familia de origine: unii membri devin neajutorați, dependenți de terapeut, alții sfidează terapeutul, unii sunt prudenți cu el, unii intră în competiție cu ceilalți membri pentru a câștiga atenția ”părintelui” reprezentat de terapeut, alții sunt covârșiți de invidie când atenția liderului este îndreptată spre alți membrii, unii cheltuiesc o mare cantitate de energie căutând aliați printre colegi pentru a-l detrona pe terapeut, în timp ce alții își neglijează propriile interese într-un efort aparent altruist de a face pe plac liderului și celorlalți membri. Cel mai important aspect nu este doar faptul că sunt retrăite conflictele familiale timpurii, ci și că ele sunt retrăite corectiv. Elaborarea problemelor pe care membrii grupului le au cu terapeuții și cu ceilalți membri ai grupului reprezintă, totodată, elaborarea problemelor rămase nefinalizate din familia de origine.
- Dezvoltarea tehnicilor de socializare – terapia este un proces complex care implică, pe lângă multe alte beneficii, și modificarea deliberată, conștientă a comportamentului social.
- Comportamentul imitativ – clienții pot să se modeleze după aspecte ale altor membri ai grupului sau, în egală măsură, ale terapeutului. Comportamentul imitativ poate ajuta la dezghețarea individului, suficientă pentru a experimenta noi comportamente, care, la rândul lor, pot lansa o spirală a adaptării.
- Învățarea interpersonală – oamenii au nevoie de oameni pentru supraviețuirea inițială și pentru continuarea ei, pentru socializare, pentru căutarea satisfacției. Nimeni, nici muribunzii, nici proscrișii, nici cei foarte puternici nu transced nevoia de contact uman. Chiar dacă uneori membrii grupului spun: ”nu-mi pasă de ceea ce simt ei, gândesc sau spun despre mine, nu reprezintă nimic pentru mine”, dacă ei rămân în grup timp suficient de mult, dorințele lor de contact vor ieși inevitabil la suprafață. Ei sunt neliniștiți de grup la un nivel foarte profund. Oamenii nu rămân indiferenți față de ceilalți membri ai grupului pentru mult timp. În plus, membrii grupului vor interacționa cu ceilalți așa cum interacționează cu toți din sfera lor socială, vor crea în grup același univers interpersonal în care au locuit dintotdeauna. Cu alte cuvinte, în timp, automat și inevitabil, clienții vor începe să-și afișeze comportamentul interpersonal neadaptat în grupul de terapie.
- Coeziunea grupului – relația în terapia de grup este un concept mult mai complex decât relația din terapia individuală. Coeziunea este un rezultat al tuturor forțelor care acționează asupra membrilor, astfel încât ei rămân în grup. Membrii unui grup coeziv simt căldură și confort în grup și au un sentiment de apartenență, ei valorizează grupul și, în schimb, simt că sunt valorizați, acceptați și susținuți de ceilalți membri. Coeziunea grupului nu este doar o puternică forță terapeutică, ea este esențială pentru ca alți factori terapeutici de grup să opereze.
- Catharsisul – e bine știut că adesea confesarea necazurilor noastre către prieteni, doctor sau preot, ne ajută să ne simtim mai bine. Acesta este catharsisul și despre asta este vorba, în principiu, și în terapia de grup. Numai că această formă de terapie nu ne ajuta numai să scăpăm de „piatra de pe suflet”, dându-ne un sentiment de eliberare momentană, ci ne mai învață ceva, un ingredient crucial pentru un beneficiu de durată: că a exprima ceea ce simțim ne apropie de ceilalți, ceea ce duce la creșterea sentimentului de coeziune și la îmbogățirea relațiilor noastre interpersonale. Cu alte cuvinte, a spune ceea ce avem pe suflet ne face să ne simțim mai liberi, dar și mai apropiați de ceilalți. Și asta numai într-un grup se poate învăța.
- Factorii existențiali – se referă la acceptarea de către membrii grupului a unor adevăruri nu întotdeauna evidente, cum ar fi: faptul că durerea și moartea sunt inevitabile, că, indiferent cât de mult aș încerca să mă apropii de ceilalți, sunt practic singur, că viața nu are un sens dacă nu îi dau eu un sens, că am libertatea să dau vieții mele orice sens doresc, că eu și numai eu sunt responsabil pentru viața mea indiferent cât de mult ajutor cer și primesc de la ceilalti etc. Acești factori existențiali joacă un rol important în terapia de grup, ca și în cea individuală, întrucât reușesc, sau cel puțin ajută în acest sens, să împace omul cu datele inexorabile ale existenței sale.
Așadar, cu cât interacțiunea dintre acești factori este mai mare, cu cât membrii consideră grupul mai important, cu atât acesta devine mai eficient. Situația terapeutică ideală este prezentă atunci când clienții consideră ședințele de psihoterapie de grup ca fiind cel mai important eveniment al vieții lor din fiecare săptămână. Grupul crește în importanță atunci când membrii ajung să-l recunoască drept un rezervor de informație și susținere.
PASTILA 4 DE PSIHOLOGIE – Din dragoste pentru psihodramă, o interpretare personală
În spațiul terapeutic al psihodramei învățăm să fim în contact cu sentimentele noastre autentice, nu cu sentimente artificial create/sugerate de altcineva sau trăite la nivel declarativ. Dacă clientul spune: „Acest spațiu este gol… nu este nimic aici…” atunci chiar nimic nu este, chiar nimic nu vede nici psihoterapeutul. Aici și acum-ul este un spațiu al clientului, în toată deplinătatea suferinței sale, a ființei sale. Nimic fals, nimic adăugat la realitatea lui internă. Scena psihodramei o face doar vizibilă, exteriorizabilă, dar clientul spune: „nimeni nu poate vorbi în locul meu, nimeni nu știe mai bine decât mine ce nevoi am și cum să mi le satisfac sau ce e bine pentru mine”. Și așa rămâne! ”Psihoterapeutul este aici să mă asiste, nu e expertul. În lumea mea interioară, terapeutul nu știe mai bine care sunt rădăcinile suferinței mele, nu face interpretări.” Asta este fascinant la psihodramă: spre deosebire de psihanaliză, unde cauzele sunt căutate în ”atunci și acolo”… în psihodramă, în ”aici și acum”, îmi pot simți durerea, o pot vedea, pot vorbi cu ea și îi pot da un nou înțeles cu propriile mele resurse și, dacă vorbim de psihodramă de grup, cu ajutorul Grupului, ca factor terapeutic extrem de important.
PASTILA 3 DE PSIHOLOGIE – Din dragoste pentru Moreno, tatăl psihodramei
„O întâlnire în doi: ochi în ochi, față în față.
Și când îmi vei fi alături îți voi lua ochii
Și-i voi pune în locul alor mei,
Și tu vei lua ochii mei
Și-i vei pune în locul alor tăi.
Și atunci eu te voi privi cu ochii tăi
Și tu mă vei privi cu ai mei.”
(J.L.Moreno, „Invitație la o întalnire”, 1912)
Orice alt cuvânt care să descrie psihodrama, ca metodă de terapie de grup, dar și individuală este de prisos!
PASTILA 2 DE PSIHOLOGIE – DESPRE SENTIMENTELE ELASTICE
Un sentiment elastic este o emoție apărută în prezent, în ”aici-și-acum”-ul experiențialist și care ne reconectează cu o problemă nerezolvată din trecut. Este vorba despre efectul de transfer.
Sentimentele elastice își au utilitatea lor: ele ne permit confruntarea cu problemele neterminate și contribuie major la rezolvarea acestora. În acest fel, constipația emoțională se diminuează, prin conștientizarea diferenței dintre momentul prezent și cel trecut.
Un exemplu de sentiment elastic este cel al micilor comentarii răutăcioase pe care le facem la adresa cuiva care în trecut ne-a înfuriat, mergând până la situația în care această furie din trecut se manifestă în prezent într-o manieră violentă și neadecvată în raport cu ceea ce se petrece real în ”aici și acum”.
PASTILA 1 DE PSIHOLOGIE
Nu este necesar să fii bolnav pentru a-ți fi mai bine.
Această optică schimbă obiectivul terapiei de dezvoltare. Avem de ales. Avem dreptul să rămânem în starea în care suntem, dar avem și dreptul să căutăm să fim mai bine. Oamenii sunt ok așa cum sunt și, dacă ei acceptă asta, e mai ușor de luat decizia de a fi mai bine. A fi mai bine nu se măsoară în funcție de normele altuia. Pe de altă parte, atitudinea ”eu simt că nu sunt ok” este o atitudine nesănătoasă care încetinește dezvoltarea. Este mai ușor să fii mai bine, plecând de la o poziție ok.
DESPRE CUM NU-URILE DEZVĂLUIE RĂNILE COPILULUI INTERIOR
Zi de teatru. Teatrul Arlechino Brașov ne-a bucurat sufletele, pentru o săptămână, cu spectacole zi de zi, câte 2-3 pe zi, fapt ce l-a făcut pe copilul meu să chiuie de bucurie. Deci… distracție la teatru timp de o săptămânăăăăăă!!!!! Uraaaa pentru mami! Mami, ești cea mai minunată mămică! Te iubesc!
Într-una din zile. Copilul meu se întâlnește la teatru cu unul din copiii cu care s-a mai întâlnit și altădată și care, prin nu știu ce metodă, s-a apropiat mai mult de sufletul lui. (Știu, dar mă alint și eu acum…). Amândoi băieți. Amândoi plini de viață și de energie (deși mămica celuilalt băiat nu mai prididește să mă ”admire” pentru faptul că G. îi pare ei mai ”liniștit” (ce-o fi însemnând copil liniștit?!). Se văd și instantaneu încep să alege. Nu, nu, nu unul după celălalt. Ci unul în jurul mamei sale (aceea fiind eu), iar celălalt în jurul mamei prietenului lui. Amândoi țipând către mămica cu pricina: ”Nu mă priiiiiinzi…..”. Aleg să intru în jocul lor și să îi prind care-cum pe amândoi, încercând, totuși, să-i acord puțin mai multă atenție copilului meu care, zilele trecute, tot la teatru, mi-a făcut un tantrum de toată frumusețea după o experiență similară în care și-a avut de ”împărțit” joaca cu mămica proprie cu alți copii. Așadar, iată-mă pe mine, 40 ani, pe tocuri, alergând după copii, punându-mi eșarfa la ochi pentru baba-oarba și prinzând ieduții sau pe un singur ochi, pentru un pirat de toată frumusețea care trebuie să prindă niște mateloți. Mă uit la un moment dat după cealaltă mămică, eu transpirată toată, căutând cumva un schimb în joaca noastră. Aud imediat NU-uri multe și prelungi la fiece pas: ”Nu mai alerga”, ”Nu mai striga când alergi”, ”Nu țipa așa tare”, ”Nu te mai ascunde”, ”Nu te mai depărta de mine”, ”Nu mai intra în toaletă să te ascunzi”, ”Nu mai intra în sala de spectacol”, ”Nu….”, ”Nu….” și iar ”Nu…”. Nu-uri însoțite și de disperatele amenințări subtile: ”Vine domnul de la bilete și te ceartă”, ”Vine gardianul”, ”Vine doamna și se supără pe voi”, ”Vine…”, ”Vine…”… …. …. Mă cutremur. Mă uit la doamnă și nu știu dacă să-i spun ceva sau să mă abțin. Mă abțin. În fond, nu sunt eu nici în locul și nici în postura cea mai potrivită să-i fac recomandări. Aș vrea totuși să-i spun ceva…. dar ce să-i spui mamei să nu se simtă jignită?!… În fond, cu siguranță, e cea mai bună mamă pentru copilul ei…
Altă zi, alt spectacol, altă locație: în sala de spectacol. Copilul hotărăște brusc că vrea eșarfa mea de la gât. O știe, e lungă și asta îi place teribil, e foarte versatilă și poate deveni orice personaj sau instrument din lumea imaginației sale. Acum… hotărăște brusc să reînvie o scenă dintr-un spectacol de teatru văzut anterior, una în care două actrițe reprezintă o emoție în scenă, prin imitarea unei pânze umflate de vânt pe catargul unei corăbii. Copilul îmi pune în mâini două colțuri ale eșarfei, iar el, cu alte două în mânuțe prinse de eșarfă, aleargă dintr-o parte în alta în fața mea, spunând: ”Uite, mami, așa făceau actrițele pe scenă”. Îl aprob. E foarte încântat de descoperirea proprie și o exersează la nesfârșit. Lângă scaunul pe care stau eu o fetiță, puțin mai mare, freamătă de dorință. O simt, o văd cu coada ochiului, mă întorc la ea și-i zâmbesc. O văd că se rușinează și renunț la ideea de a o întreba ceva. În timp ce continui jocul copilului meu o aud încercând să poarte o discuție cu mama ei, o doamnă în adevăratul sens al cuvântului, despre diferența dintre eșarfă și fular, despre ciucurii eșarfei mele, despre ce anume înseamnă ciucure, despre faptul că va începe în curând spectacolul… Mă întristez… Cam cât de mult a trebuit fetița să-și inhibe glasul zburdalnic al copilăriei pentru a se ridica la ”așteptările” mămicii de a fi un copil model în societate și de a ”ști” elemente ale jocului copilăresc și mai puțin a ”simți/a experimenta” prin joc?… Mi se confirmă și mai mult gândurile când o aud pe mămică spunând câteva minute mai târziu: ”Stai frumos pe scaunul tău… Ești fetită, pentru numele lui Dumnezeu… fetițele nu stau cu un picior sub ele, e un gest foarte urât… Unde ai văzut tu vreo doamnă care să stea ca tine… …. ….. ”. Mă fac și mai mică… Am 40 de ani, mă consider o doamnă și nu mi-e rușine să stau cu un picior sub mine (poate doar în contexte ”scorțoase”, dar pe acestea de ceva vreme le evit cu mare pricepere). Poate că era chiar piciorul acela care, dacă nu ar fi fost ținut atât de fix sub funduleț, ar fi luat-o la sănătoasa de pe scaun, ar fi ajutat-o să se ridice și să alerge să se joace cu copilul meu, ar fi fost piciorul care i-ar fi spus cel mai bine povestea unui copil prins între ”a vrea” și ”a nu avea voie”, ar fi salvat-o pe fetiță de rigorile unei lumi adulte prea searbădă… O revăd a doua zi pe fetiță încă din foaierul sălii de spectacol, mai bine zis ea mă observă și mă face atentă și pe mine: ”Bună ziua” o aud spunând. Mă întorc și îi ofer cu dragoste un zâmbet larg din poziția ghemuită în care mă aflam pentru a mă ascunde de copilul meu care striga: ”Unde o fi, oare, mămica asta minunată a mea?”. Era agățață de mâna mamei ei și trasă spre sala de spectacol, iar ea chinuit-întoarsă spre mine, căuta să fie văzută… atât de simplu… sa fie văzută și auzită în dorințele sale… Ajungem și noi, într-un final pe fotoliile rezervate, mai bine zis eu, mai puțin copilul, care încă mai are alte lucruri de făcut și explorat. Mămica mă salută respectuos, ”ca la carte”, și mă simt încurcată, eu încă am o eșarfă pe ochiul de pirat ce sunt, chiar dacă sunt în ținută elegantă… Fetița mă privește sorbindu-mă din ochi… Ies din încurcătura de postură ajutată, bineînțeles, de copilul meu care-mi strigă învingător: ”Te-am prins, căpitane pirat. Ești prizonierul meu acum. Drept pedeapsă trebuie să mă ții în brațe pe timpul spectacolului.”
E greu cu părințeala, e dublu greu cu jucăușenia, e înzecit mai greu dacă copilul tău interior este rănit… dar putem să luptăm împreună să-l vindecăm, să-l iubim, să-l luăm în brațe și să-i spunem că e atât de minunat în energia lui debordantă, stricătoare de multe ori, sleitoare de puteri adulte de cele mai multe ori… dar atât de benefică atât pentru posesor, cât și pentru cel ce intră în jocul ei dătător de viață adevărată. Haideți să fim mai mult părinți-copii și mai puțin părinți-adulți!
Cu drag,
Ștefania
La o șuetă… despre multe, toate omenești…
La o poveste despre înțelepciune, nastere-moarte, karma-dharma, casatorie, vocație, univers, sens și sensuri si… alte multe omenesti…
Vizionare plăcută.
Cu drag,
Ștefania
DESPRE PSIHODRAMĂ… NUMAI DE BINE!
Deunăzi mi-a fost dat să aud cuvinte descurajante la adresa formei de terapie pe care eu o îndrăgesc tare, psihodrama. Cuvinte menite să pună o lumină de joc ridicol, ușor grotesc, exacerbat și neavenit pentru niște oameni prea serioși și prea ancorați în realitatea cotidiană. Departe de mine să fi judecat aspru cuvintele rostite…sau măcar persoanele care le-au legat sincer într-o înșiruire a unei logici în care sensul psihodramei era acela al unei posturi jenante de angrenare a interiorului într-o expoziție exterioară penibilă și prea intimă pentru a fi devoalată în fața unui grup de necunoscuți. Totuși, ca în Întâlnirea – ți-am mai spus, nu?, că totul pornește de la o Întâlnire, pentru mine – cu orice altă perspectivă care este diferită de cea personală, am stat mult timp aplecată asupra sensurilor ascunse din spatele respectivelor cuvinte deloc încurajante.
Nu-ți voi dezvălui întreg procesul meu de sondare, căutare, descuamare, parafrazare, asumare, sumarizare, voi încerca doar să aduc puțin mai multă lumină asupra a ce face bine/ne-bine psihodrama pentru cineva care ia contact cu ea și cât de serioasă/ne-serioasă este ea ca metodă de psihoterapie sau câtă eficiență poate avea în cazul unor oameni prea serioși și prea puțin dispuși să se joace ”prostească”…
Așadar, psihodrama, fiind o abordare umanist-experiențială, pleacă de la premisa că experiența umană nu are, în realitate, decât o singură dimensiune: prezentul, iar toate experiențele care au fost prezente devin trecut, un trecut care continuă să ne influențeze prezentul, fără să ne dăm seama, din inconștient. Dacă ”ghemul” experienței personale se încurcă, se poate produce un blocaj, firul nu mai înconjoară centrul la fel de lin și, de fiecare dată când revine peste locul în care s-a încurcat, prezența acelui nod se resimte în prezent și este retrăită în mod circular. În același fel, este posibil ca actorii unei piese de teatru să se schimbe cu timpul, conținutul piesei rămânând același. De multe ori, noi suntem cei care, în mod inconștient, alegem acei ”actori” – oameni din jurul nostru – care să ne ”ajute” să retrăim o traumă.
Așadar, psihodrama este foarte mult despre… teatru. Teatrul interior…teatrul exterior al relațiilor cu ceilalți…teatrul propriei tale vieți. Și dacă ai fi tentat, drag cititor, să mă întrebi de ce ai avea nevoie tu de teatru, de ce ai veni la psihodramă, în loc să mergi la un spectacol pentru asta… ei bine, vreau să știi, teatrul pe care îl propune psihodrama are menirea, printre altele, de a-ți crea acea oglindă în care să te reflecți, tu și ceilalți membri ai grupului, și care să-ți permită, prin mimesis, să te înțelegi mai bine în propriile imperfecțiuni, tare sau atuuri…să te redescoperi, remodelezi, recreezi, transformi…
Psihodrama, ca metodă psihoterapeutică, prin excelență, de grup își propune să valorifice puterea autocompensatorie, naturală a ființei umane. Este vorba despre un proces grupal în care terapeutul este prezent, martor la schimbarea clientului, schimbare care se declanșează și se realizează mare parte prin efortul unic al persoanei și prin oglindirea acesteia în grup, și mai puțin prin interferența directă a specialistului, care rămâne permanent alături de client și de grup, asistându-l și ghidându-l în travaliul de deznodare a ghemului experiențial.
Psihodrama te duce în toate experiențele vieții tale, experiențe trecute, dezadaptative, dureroase, traumatice pe alocuri, ajutându-te să le retrăiești pentru a le da o altă semnificație, a le interpreta altfel decât ai făcut-o prima dată și a le integra, adaptativ, de data aceasta, în structura ta de personalitate. Evident, evenimentele din trecut nu se vor schimba, dacă asta aștepți, drag cititor, însă altceva cu totul magic și compensator se poate întâmpla: ajungem să ne deculpabilizăm, să ne devictimizăm, să ne defantasmăm de propriile spaime și iluzii autoblocante. Semnificația evenimentelor se schimbă, iar noi dobândim o nouă modalitate de raportare la propria istorie de viață, o raportare mai sănătoasă, care să permită folosirea întregului potențial prezent, deblocându-se, astfel, energia consumată cu preocupările legate de trecut. Scopul final este accceptarea de sine și ancorarea în prezent.
În terapia prin psihodramă terapeutul nu este intruziv, nu este interogativ, nu pune diagnostice, nu caută în tolba sa etichete. Dimpotrivă, își umple tolba doar cu multă creativitate și spirit ludic, cu acceptare necondiționată a adevărului subiectiv al fiecăruia dintre clienții săi și cu un stil de a trăi în prezent cu care să îi molipsească pe toți cei care își lasă barierele la ușa studioului de psihodramă și intră în acesta în tălpile sufletului goale…
În plus, știm cu toții că psihologia și psihoterapia sunt științe… Iar aici mă opresc și nu mai rostesc niciun cuvânt…
Te invit, așadar, în ”aici și acum”-ul psihodramatic, la un spectacol, cum altfel decât inedit, în care, așa cum ai învățat deja, vei juca rol de regizor, scenarist, costumier, mașinist… dar și de actor, spectator ori sufleur… Orice te va ajuta să-i vorbești sufletului tău mai bine și mai frumos despre tine…
Cu drag,
Ștefania
Despre PARENTING… cu emoție, dragoste și joacă
Cu toții știm să creștem copii… Dar sigur o facem bine?
Părințeala este, cu adevărat, cea mai veche îndeletnicire a omului, iar de acum are un nume: PARENTING. Parentingul este o știință tânără care își propune să îi ajute pe părinți să crească oameni buni.
Un mod de a fi părinte la care eu personal ader cu toată ființa mea este:
- cu DRAGOSTE
- cu joaca în suflet și în creier
- cu acceptarea emoțiilor mele, ca părinte, dar și ale copilului
- cu o comunicare bazată pe joacă, chiar și în, sau mai bine zis, mai ales în momentele tensionate
- fără pedepse și recompense, dar cu impunere de limite
- bazată pe libertate și respect pentru alegerile pe care copiii le fac.
Mergând în această linie nu putem decât să obținem ceea ce ne dorim cu toții, noi părinții, dar și ei, copiii: un PARENTING ECHILIBRAT.
Am vorbit toate aceste lucruri, dar și altele, sper eu, de interes, drag cititor, în emisiunea ”Azi în Brașov”, canal RTT Brașov. Dacă crezi că îți este de interes, eu îți doresc vizionare plăcută.
Cu drag,
Ștefania
Psiholog Brașov 