PASTILA 4 DE PSIHOLOGIE – Din dragoste pentru psihodramă, o interpretare personală


psihodramaÎn spațiul terapeutic al psihodramei învățăm să fim în contact cu sentimentele noastre autentice, nu cu sentimente artificial create/sugerate de altcineva sau trăite la nivel declarativ. Dacă clientul spune: „Acest spațiu este gol… nu este nimic aici…” atunci chiar nimic nu este, chiar nimic nu vede nici psihoterapeutul. Aici și acum-ul este un spațiu al clientului, în toată deplinătatea suferinței sale, a ființei sale. Nimic fals, nimic adăugat la realitatea lui internă. Scena psihodramei o face doar vizibilă, exteriorizabilă, dar clientul spune: „nimeni nu poate vorbi în locul meu, nimeni nu știe mai bine decât mine ce nevoi am și cum să mi le satisfac sau ce e bine pentru mine”. Și așa rămâne! ”Psihoterapeutul este aici să mă asiste, nu e expertul. În lumea mea interioară, terapeutul nu știe mai bine care sunt rădăcinile suferinței mele, nu face interpretări.” Asta este fascinant la psihodramă: spre deosebire de psihanaliză, unde cauzele sunt căutate în ”atunci și acolo”… în psihodramă, în ”aici și acum”, îmi pot simți durerea, o pot vedea, pot vorbi cu ea și  îi pot da un nou înțeles cu propriile mele resurse și, dacă vorbim de psihodramă de grup, cu ajutorul Grupului, ca factor terapeutic extrem de important.

PASTILA 3 DE PSIHOLOGIE – Din dragoste pentru Moreno, tatăl psihodramei


descarcare„O întâlnire în doi: ochi în ochi, față în față.
Și când îmi vei fi alături îți voi lua ochii
Și-i voi pune în locul alor mei,
Și tu vei lua ochii mei 
Și-i vei pune în locul alor tăi.

Și atunci eu te voi privi cu ochii tăi
Și tu mă vei privi cu ai mei.”
                                               (J.L.Moreno, „Invitație la o întalnire”, 1912) 

 

Orice alt cuvânt care să descrie psihodrama, ca metodă de terapie de grup, dar și individuală este de prisos!

PASTILA 2 DE PSIHOLOGIE – DESPRE SENTIMENTELE ELASTICE


emotiiUn sentiment elastic este o emoție apărută în prezent, în ”aici-și-acum”-ul experiențialist și care ne reconectează cu o problemă nerezolvată din trecut. Este vorba despre efectul de transfer.
Sentimentele elastice își au utilitatea lor: ele ne permit confruntarea cu problemele neterminate și contribuie major la rezolvarea acestora. În acest fel, constipația emoțională se diminuează, prin conștientizarea diferenței dintre momentul prezent și cel trecut.
Un exemplu de sentiment elastic este cel al micilor comentarii răutăcioase pe care le facem la adresa cuiva care în trecut ne-a înfuriat, mergând până la situația în care această furie din trecut se manifestă în prezent într-o manieră violentă și neadecvată în raport cu ceea ce se petrece real în ”aici și acum”.

PASTILA 1 DE PSIHOLOGIE


I-can-believe-and-hopeNu este necesar să fii bolnav pentru a-ți fi mai bine.

Această optică schimbă obiectivul terapiei de dezvoltare. Avem de ales. Avem dreptul să rămânem în starea în care suntem, dar avem și dreptul să căutăm să fim mai bine. Oamenii sunt ok așa cum sunt și, dacă ei acceptă asta, e mai ușor de luat decizia de a fi mai bine. A fi mai bine nu se măsoară în funcție de normele altuia. Pe de altă parte, atitudinea ”eu simt că nu sunt ok” este o atitudine nesănătoasă care încetinește dezvoltarea. Este mai ușor să fii mai bine, plecând de la o poziție ok.

 

DESPRE CUM NU-URILE DEZVĂLUIE RĂNILE COPILULUI INTERIOR


Joaca-pentru-parintele-seriosZi de teatru. Teatrul Arlechino Brașov ne-a bucurat sufletele, pentru o săptămână, cu spectacole zi de zi, câte 2-3 pe zi, fapt ce l-a făcut pe copilul meu să chiuie de bucurie. Deci… distracție la teatru timp de o săptămânăăăăăă!!!!! Uraaaa pentru mami! Mami, ești cea mai minunată mămică! Te iubesc!

Într-una din zile. Copilul meu se întâlnește la teatru cu unul din copiii cu care s-a mai întâlnit și altădată și care, prin nu știu ce metodă, s-a apropiat mai mult de sufletul lui. (Știu, dar mă alint și eu acum…). Amândoi băieți. Amândoi plini de viață și de energie (deși mămica celuilalt băiat nu mai prididește să mă ”admire” pentru faptul că G. îi pare ei mai ”liniștit” (ce-o fi însemnând copil liniștit?!). Se văd și instantaneu încep să alege. Nu, nu, nu unul după celălalt. Ci unul în jurul mamei sale (aceea fiind eu), iar celălalt în jurul mamei prietenului lui. Amândoi țipând către mămica cu pricina: ”Nu mă priiiiiinzi…..”. Aleg să intru în jocul lor și să îi prind care-cum pe amândoi, încercând, totuși, să-i acord puțin mai multă atenție copilului meu care, zilele trecute, tot la teatru, mi-a făcut un tantrum de toată frumusețea după o experiență similară în care și-a avut de ”împărțit” joaca cu mămica proprie cu alți copii. Așadar, iată-mă pe mine, 40 ani, pe tocuri, alergând după copii, punându-mi eșarfa la ochi pentru baba-oarba și prinzând ieduții sau pe un singur ochi, pentru un pirat de toată frumusețea care trebuie să prindă niște mateloți. Mă uit la un moment dat după cealaltă mămică, eu transpirată toată, căutând cumva un schimb în joaca noastră. Aud imediat NU-uri multe și prelungi la fiece pas: ”Nu mai alerga”, ”Nu mai striga când alergi”, ”Nu țipa așa tare”, ”Nu te mai ascunde”, ”Nu te mai depărta de mine”, ”Nu mai intra în toaletă să te ascunzi”, ”Nu mai intra în sala de spectacol”, ”Nu….”, ”Nu….” și iar ”Nu…”. Nu-uri însoțite și de disperatele amenințări subtile: ”Vine domnul de la bilete și te ceartă”, ”Vine gardianul”, ”Vine doamna și se supără pe voi”, ”Vine…”, ”Vine…”… …. …. Mă cutremur. Mă uit la doamnă și nu știu dacă să-i spun ceva sau să mă abțin. Mă abțin. În fond, nu sunt eu nici în locul și nici în postura cea mai potrivită să-i fac recomandări. Aș vrea totuși să-i spun ceva…. dar ce să-i spui mamei să nu se simtă jignită?!… În fond, cu siguranță, e cea mai bună mamă pentru copilul ei…

Altă zi, alt spectacol, altă locație: în sala de spectacol. Copilul hotărăște brusc că vrea eșarfa mea de la gât. O știe, e lungă și asta îi place teribil, e foarte versatilă și poate deveni orice personaj sau instrument din lumea imaginației sale. Acum… hotărăște brusc să reînvie o scenă dintr-un spectacol de teatru văzut anterior, una în care două actrițe reprezintă o emoție în scenă, prin imitarea unei pânze umflate de vânt pe catargul unei corăbii. Copilul îmi pune în mâini două colțuri ale eșarfei, iar el, cu alte două în mânuțe prinse de eșarfă, aleargă dintr-o parte în alta în fața mea, spunând: ”Uite, mami, așa făceau actrițele pe scenă”. Îl aprob. E foarte încântat de descoperirea proprie și o exersează la nesfârșit. Lângă scaunul pe care stau eu o fetiță, puțin mai mare, freamătă de dorință. O simt, o văd cu coada ochiului, mă întorc la ea și-i zâmbesc. O văd că se rușinează și renunț la ideea de a o întreba ceva. În timp ce continui jocul copilului meu o aud încercând să poarte o discuție cu mama ei, o doamnă în adevăratul sens al cuvântului, despre diferența dintre eșarfă și fular, despre ciucurii eșarfei mele, despre ce anume înseamnă ciucure, despre faptul că va începe în curând spectacolul… Mă întristez… Cam cât de mult a trebuit fetița să-și inhibe glasul zburdalnic al copilăriei pentru a se ridica la ”așteptările” mămicii de a fi un copil model în societate și de a ”ști” elemente ale jocului copilăresc și mai puțin a ”simți/a experimenta” prin joc?… Mi se confirmă și mai mult gândurile când o aud pe mămică spunând câteva minute mai târziu: ”Stai frumos pe scaunul tău… Ești fetită, pentru numele lui Dumnezeu… fetițele nu stau cu un picior sub ele, e un gest foarte urât… Unde ai văzut tu vreo doamnă care să stea ca tine… …. ….. ”. Mă fac și mai mică… Am 40 de ani, mă consider o doamnă și nu mi-e rușine să stau cu un picior sub mine (poate doar în contexte ”scorțoase”, dar pe acestea de ceva vreme le evit cu mare pricepere). Poate că era chiar piciorul acela care, dacă nu ar fi fost ținut atât de fix sub funduleț, ar fi luat-o la sănătoasa de pe scaun, ar fi ajutat-o să se ridice și să alerge să se joace cu copilul meu, ar fi fost piciorul care i-ar fi spus cel mai bine povestea unui copil prins între ”a vrea” și ”a nu avea voie”, ar fi salvat-o pe fetiță de rigorile unei lumi adulte prea searbădă… O revăd a doua zi pe fetiță încă din foaierul sălii de spectacol, mai bine zis ea mă observă și mă face atentă și pe mine: ”Bună ziua” o aud spunând. Mă întorc și îi ofer cu dragoste un zâmbet larg din poziția ghemuită în care mă aflam pentru a mă ascunde de copilul meu care striga: ”Unde o fi, oare, mămica asta minunată a mea?”. Era agățață de mâna mamei ei și trasă spre sala de spectacol, iar ea chinuit-întoarsă spre mine, căuta să fie văzută… atât de simplu… sa fie văzută și auzită în dorințele sale… Ajungem și noi, într-un final pe fotoliile rezervate, mai bine zis eu, mai puțin copilul, care încă mai are alte lucruri de făcut și explorat. Mămica mă salută respectuos, ”ca la carte”, și mă simt încurcată, eu încă am o eșarfă pe ochiul de pirat ce sunt, chiar dacă sunt în ținută elegantă… Fetița mă privește sorbindu-mă din ochi… Ies din încurcătura de postură ajutată, bineînțeles, de copilul meu care-mi strigă învingător: ”Te-am prins, căpitane pirat. Ești prizonierul meu acum. Drept pedeapsă trebuie să mă ții în brațe pe timpul spectacolului.”

E greu cu părințeala, e dublu greu cu jucăușenia, e înzecit mai greu dacă copilul tău interior este rănit… dar putem să luptăm împreună să-l vindecăm, să-l iubim, să-l luăm în brațe și să-i spunem că e atât de minunat în energia lui debordantă, stricătoare de multe ori, sleitoare de puteri adulte de cele mai multe ori… dar atât de benefică atât pentru posesor, cât și pentru cel ce intră în jocul ei dătător de viață adevărată. Haideți să fim mai mult părinți-copii și mai puțin părinți-adulți!

 

Cu drag,

Ștefania

DESPRE PSIHODRAMĂ… NUMAI DE BINE!


psihodrama 2Deunăzi mi-a fost dat să aud cuvinte descurajante la adresa formei de terapie pe care eu o îndrăgesc tare, psihodrama. Cuvinte menite să pună o lumină de joc ridicol, ușor grotesc, exacerbat și neavenit pentru niște oameni prea serioși și prea ancorați în realitatea cotidiană. Departe de mine să fi judecat aspru cuvintele rostite…sau măcar persoanele care le-au legat sincer într-o înșiruire a unei logici în care sensul psihodramei era acela al unei posturi jenante de angrenare a interiorului într-o expoziție exterioară penibilă și prea intimă pentru a fi devoalată în fața unui grup de necunoscuți. Totuși, ca în Întâlnirea – ți-am mai spus, nu?, că totul pornește de la o Întâlnire, pentru mine – cu orice altă perspectivă care este diferită de cea personală, am stat mult timp aplecată asupra sensurilor ascunse din spatele respectivelor cuvinte deloc încurajante.

Nu-ți voi dezvălui întreg procesul meu de sondare, căutare, descuamare, parafrazare, asumare, sumarizare, voi încerca doar să aduc puțin mai multă lumină asupra a ce face bine/ne-bine psihodrama pentru cineva care ia contact cu ea și cât de serioasă/ne-serioasă este ea ca metodă de psihoterapie sau câtă eficiență poate avea în cazul unor oameni prea serioși și prea puțin dispuși să se joace ”prostească”…

Așadar, psihodrama, fiind o abordare umanist-experiențială, pleacă de la premisa că experiența umană nu are, în realitate, decât o singură dimensiune: prezentul, iar toate experiențele care au fost prezente devin trecut, un trecut care continuă să ne influențeze prezentul, fără să ne dăm seama, din inconștient. Dacă ”ghemul” experienței personale se încurcă, se poate produce un blocaj, firul nu mai înconjoară centrul la fel de lin și, de fiecare dată când revine peste locul în care s-a încurcat, prezența acelui nod se resimte în prezent și este retrăită în mod circular. În același fel, este posibil ca actorii unei piese de teatru să se schimbe cu timpul, conținutul piesei rămânând același. De multe ori, noi suntem cei care, în mod inconștient, alegem acei ”actori” – oameni din jurul nostru – care să ne ”ajute” să retrăim o traumă.

Așadar, psihodrama este foarte mult despre… teatru. Teatrul interior…teatrul exterior al relațiilor cu ceilalți…teatrul propriei tale vieți. Și dacă ai fi tentat, drag cititor, să mă întrebi de ce ai avea nevoie tu de teatru, de ce ai veni la psihodramă, în loc să mergi la un spectacol pentru asta… ei bine, vreau să știi, teatrul pe care îl propune psihodrama are menirea, printre altele, de a-ți crea acea oglindă în care să te reflecți, tu și ceilalți membri ai grupului, și care să-ți permită, prin mimesis, să te înțelegi mai bine în propriile imperfecțiuni, tare sau atuuri…să te redescoperi, remodelezi, recreezi, transformi…

Psihodrama, ca metodă psihoterapeutică, prin excelență, de grup își propune să valorifice puterea autocompensatorie, naturală a ființei umane. Este vorba despre un proces grupal în care terapeutul este prezent, martor la schimbarea clientului, schimbare care se declanșează și se realizează mare parte prin efortul unic al persoanei și prin oglindirea acesteia în grup, și mai puțin prin interferența directă a specialistului, care rămâne permanent alături de client și de grup, asistându-l și ghidându-l în travaliul de deznodare a ghemului experiențial.

Psihodrama te duce în toate experiențele vieții tale, experiențe trecute, dezadaptative, dureroase, traumatice pe alocuri, ajutându-te să le retrăiești pentru a le da o altă semnificație, a le interpreta altfel decât ai făcut-o prima dată și a le integra, adaptativ, de data aceasta, în structura ta de personalitate. Evident, evenimentele din trecut nu se vor schimba, dacă asta aștepți, drag cititor, însă altceva cu totul magic și compensator se poate întâmpla: ajungem să ne deculpabilizăm, să ne devictimizăm, să ne defantasmăm de propriile spaime și iluzii autoblocante. Semnificația evenimentelor se schimbă, iar noi dobândim o nouă modalitate de raportare la propria istorie de viață, o raportare mai sănătoasă, care să permită folosirea întregului potențial prezent, deblocându-se, astfel, energia consumată cu preocupările legate de trecut. Scopul final este accceptarea de sine și ancorarea în prezent.

În terapia prin psihodramă terapeutul nu este intruziv, nu este interogativ, nu pune diagnostice, nu caută în tolba sa etichete. Dimpotrivă, își umple tolba doar cu multă creativitate și spirit ludic, cu acceptare necondiționată a adevărului subiectiv al fiecăruia dintre clienții săi și cu un stil de a trăi în prezent cu care să îi molipsească pe toți cei care își lasă barierele la ușa studioului de psihodramă și intră în acesta în tălpile sufletului goale…

În plus, știm cu toții că psihologia și psihoterapia sunt științe… Iar aici mă opresc și nu mai rostesc niciun cuvânt…

 

Te invit, așadar, în ”aici și acum”-ul psihodramatic, la un spectacol, cum altfel decât inedit, în care, așa cum ai învățat deja, vei juca rol de regizor, scenarist, costumier, mașinist… dar și de actor, spectator ori sufleur… Orice te va ajuta să-i vorbești sufletului tău mai bine și mai frumos despre tine…

 

Cu drag,

Ștefania