Lecția 11 pentru viață – Poveste despre atingerea sufletului sau… ”ALO, CENTRALA?”


Pe când eram copil, tatăl meu a făcut rost de unul dintre primele telefoane din cartier. Îmi aduc perfect aminte de lădița aceea din lemn lăcuit, montată în perete. Receptorul strălucitor atârna într-o parte. Eram încă prea mic ca să ajung la telefon, dar ascultam mereu, fascinat, cum mama mea vorbea cu el.

Apoi am descoperit că undeva, înăuntrul acestui aparat, trăia o persoană uluitoare. Numele ei era „Alo Centrala” și nu era niciun lucru pe lumea asta pe care ea să nu-l știe. Alo Centrala putea să-ți spună numărul oricui și, în plus, ora exactă…

Experiența mea cu acest duh închis într-o sticlă a venit într-o zi, când, în vreme ce mama era în vizită la o vecină iar eu mă jucam la bancul de scule din pivniță, mi-am lovit un deget cu ciocanul. Durerea era teribilă și nu era nimeni în preajmă care să-mi arate compasiune… Am umblat în jurul casei sugându-mi degetul inflamat, până am ajuns la scară. Telefonul! Am tras repede un scaun din sufragerie până în hol, m-am urcat pe el, am scos din furcă receptorul telefonului și l-am dus la ureche. „Alo, Centrala?”, am strigat în microfonul care era chiar deasupra capului meu… Un clic sau două, apoi o voce joasă și clară mi-a ajuns la ureche: „Centrala!”…  „Mi-am rănit degetul…” m-am smiorcăit eu în telefon, iar lacrimile m-au podidit imediat, acum că aveam audiență. ”Mămica ta nu este acasă?” a urmat întrebarea. „Nu este nimeni acasă în afară de mine…” am bolborosit. „Îți curge sânge?” m-a întrebat vocea… „Nu” i-am răspuns. „M-am lovit cu ciocanul și acuma mă doare tare rău…”. „Poți să deschizi congelatorul?” m-a întrebat ea. I-am spus că pot. „Atunci ia de acolo o bucățică de gheață și ține-o lipită de degețel”
spuse vocea.

Din acea zi am început să chem „Alo Centrala” pentru orice. I-am cerut ajutor pentru lecția de geografie, iar ea mi-a spus unde se află Philadelphia… M-a ajutat și la matematică… Ea mi-a spus că veverița pe care o prinsesem în parc cu o zi înainte, mănâncă fructe și alune. A venit apoi o zi în care Boby, canarul nostru, a murit. Am chemat „Alo Centrala” și i-am spus vestea asta tristă. Ea m-a ascultat și a început să-mi spună lucruri pe care, de obicei, oamenii mari le spun copiilor ca să-i liniștească. Am întrebat-o: „De ce se întâmplă ca păsările, care cântă atât de frumos și aduc atâta bucurie oamenilor, trebuie să se sfârșeacă într-o grămăjoară de pene, pe fundul unei colivii?”. Cred că ea mi-a înțeles afectarea, pentru că mi-a spus încet: „Wayne, ține minte întotdeauna că mai sunt și alte lumi în care ele sunt chemate să cânte”.
Altă dată la telefon: „Alo, Centrala?”, „Centrala!” mi-a răspuns vocea cunoscută. „Cum se scrie cuvântul fix?” am întrebat-o. Toate astea se întâmplau într-un mic orășel din zona Pacificului de Nord-Vest.

Pe când aveam nouă ani, ne-am mutat la capătul celălalt al țării, la Boston. Îmi lipsea foarte mult prietena mea. „Alo Centrala” rămăsese în cutia aceea din lemn de mahon din vechea noastră casă. N-am mai încercat să fac același lucru cu telefonul modern, strălucitor, din locuința nouă. Devenisem adolescent, dar amintirea acelor conversații din copilărie m-a urmărit pretutindeni… Adesea, în momente de incertitudine și neputință mi-am reamintit acea seninătate și sentiment de siguranță pe care le-am avut
la timpul acela. Am apreciat cât de răbdătoare, de înțelegătoare și bună la suflet trebuie să fi fost ea, ca să-și piardă atâta timp cu un mic băiețel ca mine. După câțiva ani, am făcut iarași drumul către Vest, de data asta pentru a-mi continua studiile colegiale. Am aterizat în escală la Seattle. Aveam o jumătate de oră între avioane… Am petrecut vreo 15 minute la telefon cu sora mea care locuia aici de o vreme. Apoi, fără să mă gândesc, am format numărul operatorului din orășelul nostru de baștină și am spus: „Alo Centrala?”… Miraculos, am auzit aceiași voce joasă și clară pe care o cunoșteam atât de bine. „Centrala!” Nu plănuisem asta, dar m-am auzit spunând: „Poți să-mi spui cum se scrie cuvântul fix?”. O pauză lungă. Apoi, vocea aceea catifelată mi-a răspuns: „Cred că degețelul tău s-a vindecat până acum.” Am râs. „Deci tu ești, într-adevăr” i-am spus. „Mă-ntreb dacă ai idee cât de mult ai însemnat pentru mine la vremea aceea.” „Iar eu mă-ntreb”, zise ea, „dacă tu realizezi cât de mult au însemnat telefoanele tale pentru mine. N-am avut niciodată copii și așteptam cu bucurie chemările tale zi de zi…” I-am spus cât de mult m-am gandit la ea de-a lungul anilor și am întrebat-o dacă pot s-o mai chem din nou atunci când voi veni să-mi vizitez sora. „Cu plăcere” mi-a spus ea.. „Întreabă de Sally”. M-am întors la Seattle peste trei luni. O altă voce mi-a răspuns la „Informații”. Am întrebat de Sally.. „Sunteți un prieten?” m-a întrebat vocea. „Da, un foarte vechi prieten… Wayne” „Îmi pare rău să-ți spun asta” mi-a spus vocea. „Sally a lucrat doar o jumătate de normă în ultimii ani, pentru că era bolnavă. A murit cu cinci săptămâni în urmă”. Înainte de a apuca să agăț receptorul, mi-a spus: „Un minut, ai spus că te cheamă Wayne?” „Da.” i-am raspuns. „Ei bine, Sally a lăsat un mesaj pentru dumneata… L-a scris pe o hârtie în caz că ai să suni. Ți-l citesc.” Mesajul ei era: „Spune-i că sunt și alte lumi în care păsările sunt chemate să cânte. El va ști la ce mă refer.” I-am mulțumit și am atârnat receptorul. Știam la ce se referea Sally. Niciodată să nu subestimezi impresia pe care ai făcut-o asupra cuiva…

A cui viață ai atins-o astăzi?

One thought on “Lecția 11 pentru viață – Poveste despre atingerea sufletului sau… ”ALO, CENTRALA?”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s