DESPRE CUM NU-URILE DEZVĂLUIE RĂNILE COPILULUI INTERIOR


Joaca-pentru-parintele-seriosZi de teatru. Teatrul Arlechino Brașov ne-a bucurat sufletele, pentru o săptămână, cu spectacole zi de zi, câte 2-3 pe zi, fapt ce l-a făcut pe copilul meu să chiuie de bucurie. Deci… distracție la teatru timp de o săptămânăăăăăă!!!!! Uraaaa pentru mami! Mami, ești cea mai minunată mămică! Te iubesc!

Într-una din zile. Copilul meu se întâlnește la teatru cu unul din copiii cu care s-a mai întâlnit și altădată și care, prin nu știu ce metodă, s-a apropiat mai mult de sufletul lui. (Știu, dar mă alint și eu acum…). Amândoi băieți. Amândoi plini de viață și de energie (deși mămica celuilalt băiat nu mai prididește să mă ”admire” pentru faptul că G. îi pare ei mai ”liniștit” (ce-o fi însemnând copil liniștit?!). Se văd și instantaneu încep să alege. Nu, nu, nu unul după celălalt. Ci unul în jurul mamei sale (aceea fiind eu), iar celălalt în jurul mamei prietenului lui. Amândoi țipând către mămica cu pricina: ”Nu mă priiiiiinzi…..”. Aleg să intru în jocul lor și să îi prind care-cum pe amândoi, încercând, totuși, să-i acord puțin mai multă atenție copilului meu care, zilele trecute, tot la teatru, mi-a făcut un tantrum de toată frumusețea după o experiență similară în care și-a avut de ”împărțit” joaca cu mămica proprie cu alți copii. Așadar, iată-mă pe mine, 40 ani, pe tocuri, alergând după copii, punându-mi eșarfa la ochi pentru baba-oarba și prinzând ieduții sau pe un singur ochi, pentru un pirat de toată frumusețea care trebuie să prindă niște mateloți. Mă uit la un moment dat după cealaltă mămică, eu transpirată toată, căutând cumva un schimb în joaca noastră. Aud imediat NU-uri multe și prelungi la fiece pas: ”Nu mai alerga”, ”Nu mai striga când alergi”, ”Nu țipa așa tare”, ”Nu te mai ascunde”, ”Nu te mai depărta de mine”, ”Nu mai intra în toaletă să te ascunzi”, ”Nu mai intra în sala de spectacol”, ”Nu….”, ”Nu….” și iar ”Nu…”. Nu-uri însoțite și de disperatele amenințări subtile: ”Vine domnul de la bilete și te ceartă”, ”Vine gardianul”, ”Vine doamna și se supără pe voi”, ”Vine…”, ”Vine…”… …. …. Mă cutremur. Mă uit la doamnă și nu știu dacă să-i spun ceva sau să mă abțin. Mă abțin. În fond, nu sunt eu nici în locul și nici în postura cea mai potrivită să-i fac recomandări. Aș vrea totuși să-i spun ceva…. dar ce să-i spui mamei să nu se simtă jignită?!… În fond, cu siguranță, e cea mai bună mamă pentru copilul ei…

Altă zi, alt spectacol, altă locație: în sala de spectacol. Copilul hotărăște brusc că vrea eșarfa mea de la gât. O știe, e lungă și asta îi place teribil, e foarte versatilă și poate deveni orice personaj sau instrument din lumea imaginației sale. Acum… hotărăște brusc să reînvie o scenă dintr-un spectacol de teatru văzut anterior, una în care două actrițe reprezintă o emoție în scenă, prin imitarea unei pânze umflate de vânt pe catargul unei corăbii. Copilul îmi pune în mâini două colțuri ale eșarfei, iar el, cu alte două în mânuțe prinse de eșarfă, aleargă dintr-o parte în alta în fața mea, spunând: ”Uite, mami, așa făceau actrițele pe scenă”. Îl aprob. E foarte încântat de descoperirea proprie și o exersează la nesfârșit. Lângă scaunul pe care stau eu o fetiță, puțin mai mare, freamătă de dorință. O simt, o văd cu coada ochiului, mă întorc la ea și-i zâmbesc. O văd că se rușinează și renunț la ideea de a o întreba ceva. În timp ce continui jocul copilului meu o aud încercând să poarte o discuție cu mama ei, o doamnă în adevăratul sens al cuvântului, despre diferența dintre eșarfă și fular, despre ciucurii eșarfei mele, despre ce anume înseamnă ciucure, despre faptul că va începe în curând spectacolul… Mă întristez… Cam cât de mult a trebuit fetița să-și inhibe glasul zburdalnic al copilăriei pentru a se ridica la ”așteptările” mămicii de a fi un copil model în societate și de a ”ști” elemente ale jocului copilăresc și mai puțin a ”simți/a experimenta” prin joc?… Mi se confirmă și mai mult gândurile când o aud pe mămică spunând câteva minute mai târziu: ”Stai frumos pe scaunul tău… Ești fetită, pentru numele lui Dumnezeu… fetițele nu stau cu un picior sub ele, e un gest foarte urât… Unde ai văzut tu vreo doamnă care să stea ca tine… …. ….. ”. Mă fac și mai mică… Am 40 de ani, mă consider o doamnă și nu mi-e rușine să stau cu un picior sub mine (poate doar în contexte ”scorțoase”, dar pe acestea de ceva vreme le evit cu mare pricepere). Poate că era chiar piciorul acela care, dacă nu ar fi fost ținut atât de fix sub funduleț, ar fi luat-o la sănătoasa de pe scaun, ar fi ajutat-o să se ridice și să alerge să se joace cu copilul meu, ar fi fost piciorul care i-ar fi spus cel mai bine povestea unui copil prins între ”a vrea” și ”a nu avea voie”, ar fi salvat-o pe fetiță de rigorile unei lumi adulte prea searbădă… O revăd a doua zi pe fetiță încă din foaierul sălii de spectacol, mai bine zis ea mă observă și mă face atentă și pe mine: ”Bună ziua” o aud spunând. Mă întorc și îi ofer cu dragoste un zâmbet larg din poziția ghemuită în care mă aflam pentru a mă ascunde de copilul meu care striga: ”Unde o fi, oare, mămica asta minunată a mea?”. Era agățață de mâna mamei ei și trasă spre sala de spectacol, iar ea chinuit-întoarsă spre mine, căuta să fie văzută… atât de simplu… sa fie văzută și auzită în dorințele sale… Ajungem și noi, într-un final pe fotoliile rezervate, mai bine zis eu, mai puțin copilul, care încă mai are alte lucruri de făcut și explorat. Mămica mă salută respectuos, ”ca la carte”, și mă simt încurcată, eu încă am o eșarfă pe ochiul de pirat ce sunt, chiar dacă sunt în ținută elegantă… Fetița mă privește sorbindu-mă din ochi… Ies din încurcătura de postură ajutată, bineînțeles, de copilul meu care-mi strigă învingător: ”Te-am prins, căpitane pirat. Ești prizonierul meu acum. Drept pedeapsă trebuie să mă ții în brațe pe timpul spectacolului.”

E greu cu părințeala, e dublu greu cu jucăușenia, e înzecit mai greu dacă copilul tău interior este rănit… dar putem să luptăm împreună să-l vindecăm, să-l iubim, să-l luăm în brațe și să-i spunem că e atât de minunat în energia lui debordantă, stricătoare de multe ori, sleitoare de puteri adulte de cele mai multe ori… dar atât de benefică atât pentru posesor, cât și pentru cel ce intră în jocul ei dătător de viață adevărată. Haideți să fim mai mult părinți-copii și mai puțin părinți-adulți!

 

Cu drag,

Ștefania

2 thoughts on “DESPRE CUM NU-URILE DEZVĂLUIE RĂNILE COPILULUI INTERIOR

  1. Wow!
    Mi-a mers la suflet articolul tau…
    Atat de bine ai punctat”haideti sa fim mai mult adulti copiii decât adulți parinți”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s