Psihodrama văzută de clienți

D.C., iulie 2016:

”Vreți să scăpați de toate straiele ponosite care vă împovărează, vă țin în loc în evoluția voastră? Simțiți că faceți diverse activități pentru a evolua, încercați singuri să vă înțelegeți problemele, reacțiile, dar nu reușiți? Pentru mine soluția a fost să mă declar învinsă și să recunosc că nu reușesc singură și că am nevoie de ajutor. Astfel dorința lansată, a venit și contextul minune unde am luat contact cu psihodrama. Deși foarte temătoare la început, am constatat că, atât în grupuri de psihodramă, dar și individual, este varianta/soluția cea mai bună de a mă dezvolta și de a mă înțelege, de a mă cunoaște cu adevărat!”

 

Andreea, decembrie 2015:
”Terapia individuală începută cu câțiva ani în urmă m-a scos din zona mea de confort și mi-a arătat că unele răni pot fi vindecate doar prin suferință. Și da, e normal să spargi acolo unde doare, să scoți din sertar toate amintirile ascunse ani de zile, să recompui și să refaci puzzle-ul ca un întreg, fără crăpături. În 2014, când m-am alăturat unui grup nou de psihodramă, eram oarecum sceptică și mă gândeam că nu mai pot afla lucruri noi despre mine, care să mă șocheze. Total fals, pentru că psihodrama a fost cu totul altceva decât terapia individuală. Un an, săptămână de săptămână am plâns și râs alături de noile mele colege, devenite ulterior prietene. Erau 2 ore ale noastre, în care nimeni nu ne putea deranja, nimeni nu judeca. Toate eram acolo pentru a ne recompune ca și puzzle-uri. A fost un an greu și am descoperit lucruri noi despre mine, mi-am împins limitele și mai departe și mi-am dat seama că totul depinde de noi și de puterea noastră de acceptare. A fost greu să mă iert pentru toate lucrurile pe care mi le-am reproșat ani de zile, a fost greu să mă accept așa cum sunt, să nu mă mai compar cu nimeni, dar am știut că, odată pornit acest drum, el va duce spre o altă variantă a mea, mult mai bună. Cred cu toată tăria că, dacă ai avut curajul să accepți că ai o problemă și ai trecut pragul unui cabinet de psihologie, merită să încerci și o ședință de psihodramă.
Aș mai adăuga doar atât…
if not now

Gabriela (decembrie 2015) :
Pentru mine, experiența grupului de terapie prin psihodramă a însemnat vindecare, regăsire, acceptare a sinelui și eliberare. Am avut încredere să pornesc pe acest drum datorită profesionalismului Ștefaniei, dar mai ales datorită capacității ei infinite de a ști să vină cu noi și noi întrebări în loc de răspunsuri, ghidându-te, în același timp, către propriile adevăruri, cele mai bune care pot fi. Am început terapia într-un moment în care în mintea și sufletul meu era o avalanșă de îndoieli și nu reușeam să mă privesc în oglindă și să pot zâmbi. Nu îmi cunoșteam prea bine resursele și nu înțelegeam de ce viața mea se învârtea mereu în același cerc. Datorită grupului de psihodramă și temelor abordate sub ghidarea Ștefaniei, m-am descompus piesă cu piesă și recompus în cea mai armonioasă variantă a mea. Și am învățat să mă iubesc și prețuiesc, să îmi cunosc și accept limitele, să mă iert și mă cert și, cel mai important, am învățat să mă ascult și să îmi găsesc calea și răspunsul la întrebarea: Care este menirea mea pe acest pământ? A fost cel mai important an din viața mea, anul petrecut în grupul de terapie!

”Poarta magică spre locuri inaccesibile (I.A.)
M-am gândit uneori la studioul de psihodramă ca la un loc de basm, unde, ajutat de bagheta fermecată a directorului și cu suportul și participarea membrilor grupului, poți părăsi pentru o vreme spatial concret, timpul actual și realitatea obiectivă, pentru a plonja în tărâmul secret al propriei subiectivități…
Acest meleag al trăirilor intime s-a deschis și înaintea mea și mi-a apărut ca un teritoriu ciudat, plin de simboluri, înțesat de răspunsuri cifrate adresate propriilor angoase, un loc unde trecutul poate fi schimbat, ajustat, iar viitorul este cu adevărat virtual și se lasă modelat ca o plastilină. Un loc al întâlnirilor cu mine în nenumărate ipostaze și trăiri, un spațiu al apropierilor și depărtărilor dintre mine și ceilalți, o scenă a răsturnărilor de viziune și de optică, unde se iscă și se reașează, cu durere, sentimente, gânduri, opțiuni, locul unde mă pot vedea pe mine prin ochii altora, unde pot fi altcineva, rămânând eu.
Ceea ce m-a uimit, însă, cel mai mult a fost cât de mult seamănă acest tărâm propriu, intim, cu ”tărâmurile” celorlalți membri ai grupului. Ce asemănare ar putea exista între un bărbat de 45 de ani și o tânără de 20? mă întrebam la începuturile existenței mele psihodramatice, privind îngrozit la cele 6-7 tinere așezate în jurul scenei. Sau ce am avea să ne împărtășim, ce am putea învăța unii de la ceilalți? Foarte multe, și mi-am dat seama cât suntem de asemănători odată cu trecerea timpului, pe măsura dezvăluirii, făcută cu sfială, dar și cu încredere, cu rezervă, dar și cu căldură, a neliniștilor și frământărilor de care nu sunt scutite nici măcar tinerele de 20 de ani. Am avut și momente când am simțit că grupul se depărtează de mine, de problemele mele, când nu mi-am mai recunoscut apartenența la grup, la activitatea sa. Pe urmă m-am gândit: ”Se depărtează grupul de mine sau mă depărtez eu de grup?”. Mi-am amintit de parabola fiului rătăcitor și m-am întors, am dorit să redevin o parte a acelui întreg unde îmi găseam alinare și îmi aflam răspunsuri. Exact ca în parabola, am fost primit cu căldură și înțelegere.
Cineva m-a întrebat, când am făcut separarea de grup, cum m-a schimbat pe mine psihodrama. Am zis atunci că m-a ajutat să părăsesc locuri nedorite – locul comodității mele, al filosofiei sterile, al inactivității, al agresivității pline de slăbiciune, al frământărilor sterpe, al naivităților mele copilărești. Am mai adăugat că sunt conștient că nu am ajuns încă în ipostazele opuse și ideale ale acestor locuri, călătoria spre ele mi se pare acum o altă poveste, care tine și de viața trăită, nu doar de psihoterapie. Ceea ce nu am spus atunci este referitor la o altă resursă care a înflorit în mine pe parcursul lucrului în grup – este vorba de modestie. Modestia adevărată, neostentativă, care te oprește să vorbești la grup în neștire, consumând timpul prețios pentru cel care chiar are nevoie de el, care te face să asculți cu atenție netrucată problemele celuilalt, care te împinge să-i acorzi sprijinul și ajutorul când este nevoie, care te așează la locul tău de membru al unui grup așezat în jurul unui cerc. Care te face să vorbești concis, căutând esențialul în noianul de întâmplări obișnuite. Ori nu te lasă să dai sfaturi inutile altora. (…) Poate că modestia este un defect în lumea cea adevărată. Eu cred că puțina modestie ne umanizează, ne face mai accesibili, mai blânzi, mai plăcuți. Ne ia de pe umeri povara omnipotenței.
Cineva zicea odată că până și afirmația-crez a lui Socrate: ”Știu că nu știu nimic” este atinsă de nulitate și plină de îngâmfare, dacă este rostită de o altă persoană care, în felul acesta, ar încerca să se cocoațe nejustificat la înălțimea Filosofului. Eu, cu modestie și cu ”uneltele” căpătate în psihodramă, aș adăuga: știu că nu știu nimic, dar asta nu mă împiedică să încerc să mai învăț câte ceva. Despre mine, despre ceilalți, despre lume… ”

Întâlnirea mea cu psihodrama (C.O.)
(…) Procesul de vindecare, transformare și evoluție a mea a fost unul de durată, cu pași înainte și înapoi, cu suișuri și coborâșuri și, de cele mai multe ori, cu acțiuni aparent întâmplătoare sau chiar haotice ce își dovedeau ulterior logica și importanța în procesul meu de evoluție, căpătând sens. Cred că totul în jurul nostru contribuie și face parte din evoluția noastră.
Dar fără îndoială că fără psihodramă nu aș fi reușit niciodată. Am învățat foarte multe lucruri care mă ajută în viață, pe care ar fi trebuit să le deprind în familie, dar care, așa cum văd eu în jur, s-au pierdut în cazul multor familii. (…)
Când am luat contact cu psihodrama eram într-o prăpastie. A depresiei. Și nu era niciun impuls care să mă ajute să ies de acolo. (…) Am început terapia de grup. Încet, încet am învățat regulile, am devenit parte din grup, am învățat să relaționez. Și, în timp, am învățat foarte multe despre oameni, stări, sentimente, relații interumane.
Începutul fiecărei ședințe, punerea la zi prin metoda folosită, și anume faptul că fiecare vorbea despre el fără a fi întrerupt, fără a i se răspunde, m-a ajutat în timp să discern lucrurile care țin de mine de cele care țin de alții, să disting care este problema mea și care a lor.
Apoi am învățat foarte multe de la ceilalți, lucruri pe care eu nu le observam la protagonist, sau nu le conștientizam, ei le numeau, vorbeau despre ele, iar eu învățam din experiența lor.
Sau uneori mă înțelegeam mai bine pe mine, văzând aceeași trăire ori problemă la altă persoană, văzând gândurile și stările ei legat de asta, văzând, cu alte cuvinte,o altă abordare, o relaționare diferită față de o situație asemănătoare.
Și astfel am aflat că oamenii, fie barbati, fie femei, sunt diferiți, că fiecare are povestea lui, că fiecare avem problemele noastre, că suntem condiționați de trecut foarte mult, dar că oricând putem face ceva pentru noi, pentru a fi mai sănătoși, mai fericiți. Oamenii se pot schimba cu adevărat. Eu, pentru a mă schimba, am avut nevoie de terapie, de multă susținere, de multă înțelepciune, de multă iubire, de multe experiențe. Mi-a luat ceva timp, da am reușit. AM REUȘIT. Și am făcut-o pentru mine, pentru că mi-am dorit.
Mai greu e când vrem noi să schimbăm un om, mai ales când el nu vrea să se schimbe. Eu am încercat lucrul acesta și nu mi-a reușit. Și a fost o greșeală și am făcut multe greșeli în trecut și acum, că încep o viață nouă, îmi doresc să nu mai greșesc.
Și poate cel mai important lucru pe care l-am învățat la psihodramă este că avem suflet, că trebuie să avem grijă de sufletul nostru, că nu e doar o vorbă, cum crezusem eu în copilărie.
Și acum, deși am numit acest moment lung de aproximativ jumătate de an ”capăt de drum”, știți cum simt? Simt că în sfârșit îmi trăiesc viața mea, simt că încet, încet mă împac cu mine, cu trecutul, simt că încă mă bântuie fantomele trecutului, dar le privesc și știu că nu mai au forță, că încet, încet vor pleca, pentru că acum nu îmi mai pot face rău, simt că multe momente din trecutul meu își dezvăluie interesul față de mine, le retrăiesc și înțeleg ce s-a întâmplat și pe cele mai multe le accept, și cel mai important este că încep să mă accept pe mine cu toate, că nu mai trebuie să fiu bună și perfecta ca să pot trăi cu mine însămi. Eu pot trăi cu mine așa cum sunt, cu toate defectele și păcatele și greșelile și lipsurile mele. Eu mă iubesc așa cum sunt.
Închei spunând că nu am spus tot ce era de spus, că toată viața mea voi vorbi și voi duce mai departe ce mi-a dat mie psihodrama, pentru că face parte din mine și m-a transformat pentru totdeauna (…).
Și sunt o ființă puternică. Asta o afirm eu, care am atins abisul disperării și am fost gata să mă abandonez pe mine însămi. Deci, vă garantez eu, chiar se poate.
Sunt recunoscătoare Universului pentru tot ce mi-a dat și pentru cine sunt. Îmi place cine sunt. Vă mulțumesc!”

Lasă un comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s